In seara asta eram hotarata sa scriu despre tristete. Ca am simtit tristete. Dar acea tristete nu imi apartinea. Era legata de lume in general. Cateodata ascult muzica nepotrivita. Starea se tragea de la melodia "Ciao amore, ciao" cantata de Dalida. O poveste stranie se leaga de aceasta melodie. Dar nici povestea asta nu avea legatura cu mine ci cu Dalida si Luigi Tenco.
Revenind la tristete. Simteam o tristete care nu imi apartinea. Nu o puteam explica. Povestea care vreau sa o scriu acum incepe de la drumul meu spre casa. Eram pe strada, pe trotuar, si ma gandeam la ale mele, la starile mele. Eram cufundata teribil in ganduri. In stanga mea masinile parcate. Deodata un personaj se iveste dintre masini. Un barbat pe la vreo 45-50 ani cu fata rotunda cu un palton saracacios ce acoperea un trup candva robust. O punga plina cu nimicuri ii atarna in mana stanga. Fesul de pe cap nu reusea sa ascunda o claie de par aproape alb dar bogat. Barba mare ii incadra fata ovala, chipul ii parea linistit. Acest om iese brusc dintre masini in fata mea si imi zice cu o voce clara: "Esti buna sa...?". Nici nu l-am lasat sa termine ca eu am iutit pasul. Ma speriase. Din toata linistea mea aparea aceste personaj ciudat, mult prea aproape de mine. Il depasesc. Aud in spate: "Huh, asta nu-i buna...". Si o mai fi zis ceva dar eu eram deja la 10 metri. Ma opresc intrigata si sa imi revin. De ce m-am speriat atat? Ca doar nu m-a amenintat, nu mi-a dat cu parul in cap, m-a intrebat daca sunt buna. Ma uit inapoi. Vreau sa ma intorc sa ii dau bani. El deja ma abandonase si se grabea spre un taxi care parca sa cerseasca ceva de acolo. Ma uit lung... Dupa cateva tentative de a il aborda pe taximetrist, care s-a si facut ca da peste el doar, doar l-o izgoni, se intoarce spre locul unde eram eu. Eu ma intorc si iar ma grabesc. Nu stiam ce sa fac. Era bine ca vreau sa ii dau bani? Criza mea financiara se batea cu criza lui. Renunt. Intru in farmacie. Comand ceva. Scot mai multi bani decat aveam nevoie, hotarata sa ii dau bani daca mai era pe afara. Ies din farmacie si il vad iar aproape de locul initial. Ma indrept spre el fixandu-l cu privirea sa vad in el. Nimic. Acelasi chip linistit. Ma apropii. El ma intreaba iar: "Doi lei, doi lei...". Eu ii raspund cercetandu-i ochii: "Am 10" Si ii pun banii in mana acoperita de o manusa fara degete. Imi raspunde: "Nu credeam, nu credeam...".
Eu, in general, nu dau bani barbatilor cersetori. Pentru ca am imaginea barbatului care intreaga viata a dat cu pumnul in masa si a facut pe dictatorul si la batranete se agata de bratul femeii robotite toata viata dar care, pe masura ce imbatraneste, incepe sa aiba tendinte de masculinitate, ii creste barba, se indeasa si trebuie sa aiba grija de el si mai si reuseste. Dar aceste cersetor nu era ca toti ceilalti. Nu stiu sa explic de ce. Pana la urma urmei, banii dati de mine nu fac decat sa ii prelungeasca agonia, nicidecum sa il salveze. Dar nici eu nu pot face mai mult. Am un egoism care ma impiedica sa fac prea multe pentru ceilalti. De aia spun eu cateodata ca mi-e frica ca imi pierd compasiunea. Pentru ca omul se naste bun si frumos. Si zambetul este cel mai important. Probabil ca si personajul meu o sa adoarma zambind in seara asta..Somn usor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu